28 februarie 1785 martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan

În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785 avea loc pe dealul Furcilor de la Alba Iulia ultima mare execuţie – spectacol din istoria Imperiului Habsburgic: supliciul căpeteniilor marii răscoale ţărăneşti care incendiase Transilvania în toamna anului precedent, Horea, Cloşca şi Crişan. De fapt, acesta din urmă era doar simbolic supus la cazne, căci murise cu câteva zile înainte, pe cât se pare luându-şi singur viaţa. Capii răscoalei transilvane sunt supuşi unor torturi organizate deliberat ca spectacol public al suferinţei fizice extreme, menit să stârnească groaza mulţimii care asistă la supliciu. Horea şi Cloşca au fost aduşi la locul de execuţie în două care şi au urcat pe podiumul destinat caznei, care era păzit de un escadron de cavalerie de Toscana şi cam 300 de pedestraşi şi de husari. Împrejurul lor, erau strânşi vreo 3000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni din fiecare dintre cele 400 de sate din comitatele răsculate, aduşi sub pază la Alba Iulia, să ia aminte şi să povestească şi urmaşilor.  Acuzatiile impotriva lor au fost cu privire la acțiunile  prin care au încercat să îi scape pe țărani de situația extrem de grea în care trăiau. Povestea lor îngrozitoare, dar inaltatoare, in acelasi timp,  din punct de vedere al demnitatii si curajului, ii inspira inca pe luptatorii intru sfanta dreptate din zilele noastre.

Secolul XVIII a adus emancipare socială în Europa

Pentru a se înțelege fenomenul care a dus la răscoala țăranilor din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan în 1784-1785, aceasta trebuie introdusă în contextul istoric al vremii. Condițiile de viață ale țăranilor din Transilvania erau greu de suportat, aproape fără echivalent în Europa acelei epoci. Aceștia erau nevoiți să slujească pentru nobili 4-5 zile pe săptămână, aveau de plătit dări, zeciulială, erau obligați la cărăușii. De cealaltă parte, nobilimea avea monopol pe crâșmuit, pescuit, păduri, pășuni si pe tot ce putea aduce venit. Țăranii trăiau din gospodăria proprie, muncind peste măsură în puținul timp care le rămânea, după împlinirea datoriilor față de nobili.

Responsabilitatea în privinţa izbucnirii răscoalei revine într-o măsură nu lipsită de importanţă unor acţiuni ale împăratului; e vorba înainte de toate de „problema conscripţiei”, care este fără îndoială cauza imediată a izbucnirii răscoalei. Iosif al II-lea a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773, când constată mari deficienţe în apărarea graniţei de sud a imperiului. O a doua călătorie, zece ani mai târziu, îl convinge de necesitatea unei consolidări urgente a regimentelor de graniţă, cu atăt mai mult cu cât iobagii transilvani erau tot mai nemulţumiţi.

La fiecare călătorie, împăratul adună câteva zeci de mii de petiţii, în majoritate din partea iobagilor români de confesiune ortodoxă, care suportau acum două rânduri de obligaţii:  cele faţă de Imperiu şi cele datorate nobililor maghiari. Referindu-se la situaţia populaţiei româneşti în preajma lui 1784, un ziar din Hamburg scria: „Ei (românii) sunt cu adevarat sclavi, fără nici un avut şi fără drepturi, legaţi de glie, iar cei mai mulţi dintre ei sunt trataţi fără cruţare de către administratorii moţiilor, încât niciodata nu le rămâne timpul necesar pentru a se ocupa de ogorul lor, pe care trebuie să-l lucreze femeile, pentru a-şi hrăni, cu chiu cu vai, familia”. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din moşi – strămoşi: dreptul asupra pădurilor, iniţial ale lor, dar luate de către nobili sau administraţia austriacă.

Această dublă exploatare, din ce în ce mai împovărătoare, era cu atât mai greu de suportat, cu cât împăratul emisese încă din 1781–1782 un decret împerial care elibera de iobăgie pe ţăranii imperiului şi statua ca doar funcţionarii imperiali să decidă asupra obligaţiilor datorate de ţărani, şi ca impozitul pe proprietatea funciară să fie plătit de toţi proprietarii de pământ, indiferent de rangul lor. Această decizie a suscitat o opoziţie atât de aprigă a magnaţilor şi nobilimii maghiare din Ungaria şi Transilvania încât împăratul a fost silit să accepte tacit ca legea să nu fie aplicată.

Totodată, pe plan internațional  se naște un curent de emanciapare socială, secolul al XVIII-lea fiiind considerat și Secolul Luminilor. Noua mișcare era stimulată de împăratul Iosif al II-lea care emitea decrete favorabile cetățenilor. Toate aceste tendințe occidentale ajung să fie cunoscute și în spațiul românesc, trezind în oameni dorinţa de a ieşi de sub abuzurile grofilor maghiari.

În structurile medievale, pe sistem vechi, care funcționau încă în Transilvania, acceptarea acestor principii moderne era dificilă, ceea ce ducea la o situație contradictorie. Pe de o parte, împăratul realiza reforme avangardiste, iar pe de altă parte, în Transilvania, societatea funcționa pe sistemul unui „stat în stat”, în care nobilimea maghiară îi asuprea pe ţăranii români.

Horea, la Curtea Împăratului Iosif al II-lea

În acest context, Horea merge la Viena, la împărat,  de patru ori:  de 3 ori cu Cloșca și cu delegații de țărani și o dată singur. Scopul vizitelor lor acolo era de a aduce la cunoștința împăratului, prin petiții și memorii, situația dificilă a țăranilor din Transilvania.

Ultima vizită a lui Horea la Viena se petrece din toamna anului 1783 până după Paști, în 1784. Imediat după această perioadă, izbucnește răscoala. Prima acțiune are loc în 28 octombrie, în timpul unui Târg la Brad, după care, în 31 octombrie, are loc o adunare la Mesteacăn, în judeţul Hunedoara. Horea nu a participat la aceste evenimente, însă Cloșca și Crișan, le-au vorbit celor 500-600 de oameni prezenți, în numele lui. Aceștia le-au arătat participanților o cruce de aur pe care Horea ar fi primit-o de la împărat și o scrisoare a împăratului către țărani prin care erau îndemnați să se înroleze în regimentele de grăniceri, ca singura cale pentru a-și schimba statutul social.

În urma acestui eveniment, Horea dobândește o figură de „om al împăratului”, care transmite poruncile și mesajele acestuia. Evoluția ulterioară a răscoalei nu este îndreptată niciun moment împortiva împăratului, țăranii nu atacă domenii, conace, armata imperială, ci aceștia se revoltă exclusiv împotriva nobilimii maghiare.

Începutul răscoalei 

La începutul lunii noiembrie, țăranii pornesc spre Alba pentru a se înrola în luptă, însă, la primele lor încercări, sunt opriți de contingențele slujbașilor nobiliari. O parte sunt omorâți, și, astfel, începe răscoala. Din 2 noiembrie, țăranii încep să atace și să incendieze curți nobiliare, chiar să omoare grofi. Răscoala ia amploare și se extinde în mare parte din Transilvania: din Zărand, Hunedoara, Alba, până la Turda. Horea dăduse ordin ca din fiecare casă să vină cel puțin un om înarmat.

Pe parcursul evenimentelor, Horea și Cloșca rămân împreună, iar Crișan acționează separat, pe zona Brad, Cîmpeni, Baia de Criș, până înspre Hunedoara. Acesta din urmă, singurul cu pregătire militară, se pare că a rămas în istorie ca fiind și cel mai sângeros dintre ei.

Tăranii au dat un ultimatum dur nobililor

Revendicările țăranilor au fost făcute publice pe 5 noiembrie, când aceștia atacă Deva și dau un ultimatum nobililior din cetate. Se dezvăluie astfel un program al răscoalei, neașteptat de dur și de îndrăzneț: să se stârpească nemeșimea/nobilimea, nobilii să își părăsească moșiile, să plătească dări ca toți oamenii, posesiunile nobiliare să se împartă între oameni. Au loc atacuri, distrugeri de conace.

La 12 noiembrie, se face un armistițiu de 8 zile cu armata austriacă, în special din motiv că țăranii începeau să fie relativ scăpați de sub control. Guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, nu a luat în considerare cererile țărănești și nu a întreprins nicio negociere cu aceștia.

Cea mai cunoscută bătălie a fost cea de la Mihăileni, judeţul Hunedoara, de la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lunii decembrie, în care răsculații sunt învinși. Armata ocupă orașele Abrud și Cîmpeni. În 14 decembrie, Horea dă ordin ca țăranii să se întoarcă la casele lor peste iarnă, pentru a se strânge din nou în primăvară.

Trădați de țărani, Horea, Cloșca și Crișan sunt întemnițați

După această dată, Horea și Cloșca se ascund în zona Albacului de astăzi, în pădurea Râul Mare, însă, în 27 decembrie, sunt prinși, după ce au fost trădați de niște țărani cu care aveau contact, pentru a le duce merinde. În prima fază, aceștia sunt duși la Abrud, iar, în 2 ianuarie, după Anul Nou, sunt aduși la Alba Iulia. Crișan a fost prins, tot după ce a fost trădat, în 30 ianuarie. Toți trei sunt închiși la Alba Iulia: Horea în Poarta a IV-a de astăzi, Cloșca în Poarta a III-a și Crișan în beciurile comandamentului militar. În ianuarie 1785, fenomenul a fost discutat la nivel european, în presă. Artiști din Viena au sosit la Alba Iulia ca să le deseneze chipurile, să le facă portretele, să îi descrie narativ în amănunt pe cei trei conducători ai răscoalei. Cele mai cunoscute reprezentări sunt cele ale artistului Jakob Adam din Viena.

Tragerea pe roata

Unele surse istorice spun să Horea și Cloșca, făcând legământ de tăcere, nu au răspuns la nicio întrebare a anchetatorilor, însă Crișan, neavând cunoștință de legământ, le-a divulgat acestora tot ceea ce au vrut să știe, crezând că totul este deja cunoscut. Aflând ulterior că a deconspirat informații tăinuite, acesta și-a pus capăt zilelor, spânzurându-se cu curelele de la opinci, în data de 14 februarie. Cu toate că murise deja, câteva zile mai târziu, cadavrul său a fost tras pe roată, iar corpul său a fost afișat la răscruce de drumuri.

Comisia care îi ancheta pe Horea și pe Cloșca era condusă de Contele Iancovici. În afară de aceștia, o mulțime de răsculați au fost anchetați și au primit pedepse, dar ulterior, printr-o amnistie, a fost anulată o mare parte dintre acestea, după execuția lui Horea și Cloșca.

Sentința: „Rota fragendos, fără lovitură de grație”

Sentința prevedea poate cea mai aspră pedeapsă din Codul Terezian, tragerea pe roată, „Rota fragendos”, fără „lovitură de grație ”, pentru a nu îi scuti de chinuri. La mijlocul anilor ’80 din secolul al XVIII-lea, asemenea pedepse nu se mai practicau în lumea civilizată.

Locul de execuție al orașului se găsea undeva în zona gării de azi și se numea „La spânzurătoare”. Sapte mii de țărani au fost aduși cu forța să privească execuția: câte 3 tineri și 3 bătrâni din fiecare sat care fusese curpins în răscoală. La execuție au fost prezenți și reprezentanți ai noblilmii, care asistau la eveniment ca la o sărbatoare, considerând că se dă un exemplu țăranilor.

Călăul orașului, Grancea Racoți, era renumit pentru talentul său, de a-i ține pe condamnați în viață și treji cât mai mult timp, ajutat de asistenți care trezeau oamenii cu apă, ca să nu leșine în timpul torturii.

Execuția

Primul a fost executat Cloșca. Întreaga procedură a durat 50 de minute și a constat în 20-25 lovituri. Apoi a urmat Horea, care a primit 8 lovituri, pentru că după primele lovituri, se spune că ar fi început să strige că, adevăratul responsabil pentru izbucnirea răscoalei este împăratul. Atunci, reprezentantul Comisiei, de teamă ca gloata să nu se revolte din nou, a dat ordin de lovitură de grație, deși în sentința inițială nu era prevăzută.

Trasul pe roata

Lovitura de grație se dădea pe piept, pentru a-l omorî pe condamnat imediat, fără a-l mai supune la chinuri, iar celelalte lovituri erau aplicate pe membre, pe mâini, pe picioare, la un interval de  aproximativ două minute. Aparatul de tortură era compus dintr-o roată de car ce avea o lamă de fier pe obadă, iar cu partea de fier se frângeau oasele. Se așezau niște suporturi de lemn, din 20 în 20 cm, sub membre, iar lovitura se dădea între suporturi, pentru a frânge osul mai ușor.

După execuție, urma eviscerarea. Măruntaiele și inima erau înmormântate la locul execuției, iar corpurile, tăiate în patru părți, așezate pe roți identice cu cele din execuție, la diverse răscruci de drumuri.

Ce urmări a avut răscoala, pentru țărani?

În august 1785, împăratul Iosif al II-lea decide desființarea iobăgiei. Din nefericire, această măsură nu ține mult, întrucât după moartea sa, în 1790, multe dintre legile date de el sunt anulate. Multe nici nu s-au aplicat deloc, din cauza opoziției puternice a sturcturilor nobiliare.

Conform ordinului imparatului, ca “toti romanii care vor fi neindoios cunoscuti ca au comis maltratari, sa fie mutati cu vitele si ustensilele lor”, sute de moti au fost stramutati in Banat si Bucovina.
Motilor li se acorda libertatea pasunatului, scutirea de carausie, desfiintarea servitutii personale si a legarii de glie (august 1785), casatorii fara consimtamantul nobilului si dreptul la invatatura. Rascoala s-a bucurat de un larg ecou in strainatate. Din Austria pana in Portugalia, din Germania pana in Italia s-au publicat brosuri, calendare, articole de presa, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii rascoalei. Unii oameni de cultura si filosofi au aparat si explicat actiunea taranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precadere de catre presa europeana, gandul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae”.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români:

  1. „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)
  2. „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)
  3. „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
  4. „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă … să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)

Textul Supplex-ului se refera transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și de pe traditia iuridică feudală maghiară.

Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.

Un fragment di Supplex Libellus Valachorum:

„Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)”

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României ([1]), memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.

 

 

 

Comentariu

ArabicChinese (Simplified)EnglishFrenchGermanHungarianItalianPortugueseRomanianRussianSpanishTurkish
Cere informatii